MANI'ERĂ, maniere, s.f. 1. (La pl.) Mod de a se comporta sau de a se prezenta în societate; comportare, ţinută. ◊ Codul manierelor elegante = ansamblu de reguli privitoare la buna purtare în societate. ♦ (La sg.) Politeţe, amabilitate; bună-cuviinţă. 2. Fel, chip, mod, procedeu; modalitate. ◊ Loc. adv. De (asa) (sau de o) manieră... = în (asa) chip..., în (asa) mod... 3. Ansamblu de mijloace de expresie si de procedee care alcătuiesc stilul particular al unui artist. ♦ (Peior.) Tendinţă de a repeta, în artă, propriile procedee sau de a imita mecanic procedeele unui maestru. ♦ Folosire mecanică a unor procedee stilistice într-o operă literară, din cauza cărora se ajunge la artificialitate. [Pr.: -ni-e-] - Din fr. mani`ere.
Sursă : DEX'98 (22601)  - claudia

MANI'ERĂ s. 1. v. comportare. 2. v. mod. 3. v. stil. 4. v. regim. 5. v. sens. 6. v. politeţe. 7. v. bună-cu-viinţă.
Sursă : Sinonime (192240)  - siveco

manier'a vb., ind. prez. 1 sg. manier'ez, 3 sg. si pl. maniere'ază
Sursă : DOR (259522)  - siveco

mani'eră s. f. (sil. -ni-e-), g.-d. art. mani'erei; pl. mani'ere
Sursă : DOR (259525)  - siveco

MANI'ER//Ă ~e f. 1) Mod de a se purta; ţinută; comportament; conduită. 2) rar Comportare conform regulilor bunei-cuviinţe; amabilitate; politeţe. 3) Mod de a acţiona pentru atingerea unui anumit scop; modalitate; metodă; procedeu; mijloc. [Sil. -ni-e-] /<fr. maniere
Sursă : NODEX (342233)  - siveco